creatură, citește! - Sorin Despot
pentru că viitorul ne trage spre dînsul
mai curînd
decît ne alimentează istoria
a trebuit
să trec prin ceea ce altora, în jurul meu,
trebuie să
le fi părut pură nebunie, pentru a putea
cunoaște
senzația eliberatoare pe care, fără îndoială,
ți-o poate
oferi necunoscutul. chiar și acum,
aplecat
peste tastatură, neștiind întocmai ce
are să ne
ofere acest următor rînd, simt că
plesnesc
sub presiunea unei anume forme de
responsabilitate,
cuprins fiind, totodată,
de o
ușurătate aproximativ indescriptibilă.
te poți
însă baza încă de pe acum pe promisiunea
că nu mă
voi agăța niciodată de termeni precum
„inefabil”
sau „wow”. nu te grăbi însă în a judeca
cele ce
urmează să-ți fie istorisite – ceea ce
urmează să
trăim, să retrăim, să interpretăm –
ca pe
produse ale unei rațiuni reci, analitice,
căci creatură,
în cele ce urmează să ofere istoria
nu va avea
cine să te ferească de poezie. iar poezia,
ar fi bine
să afli, are în comun cu viața ta, cu a mea,
numai
calitatea de a-și schimba mecanismele interioare,
protocoalele
inerente, de îndată ce ai senzația
că le-ai
dibuit, că le stăpînești.
prinde-mă
dacă poți.
teama de
necunoscut. poezia,
ea
precedînd viața, niciodată
pretinzînd
că o poate cuprinde,
devine
pretext și nu argument.
judecînd
după stîngăcia, graba ori scepticismul
cu care îți
apleci privirea deasupra acestor cuvinte,
pare-se că
voi avea nițeluș de furcă cu tine. poți să
îți
imaginezi, pentru moment, că sînt unul dintre acei
profesori
nesuferiți care numai biciul mai avea
să îl pună
pe tine pentru a te convinge să citești
cîteva
pagini. dacă o mînă forte e singurul lucru
care te-a
convins în trecut să o faci, atunci
facă-se
voia!
la fel de
bine, după ce vei fi abandonat textul ăsta în silă,
poate îți
va încolți în minte gîndul că erai printre aceia
de care
voiam să scap încă de la primul vers.
altfel, la
revedere! ai lucruri mai bune de făcut.
aprinde
televizorul sau, dacă la momentul în care
citești
asta televiziunea a dispărut deja, loghează-te,
amice și fă
supă din creierii tăi cît îți poftește
inimioara.
lumea digitală are deja rezervate pentru tine
tampoane
pentru fiece zvîcnire intelectuală, nenumărate
căi de a te
ține preocupat, distrat, departe de toate
acelea ce
te-ar putea determina, o, nu, să îți pui
întrebări.
departe de tine. așa că fugi, clicăie înainte,
bucură-te
de fermă, la fermă e pace și bine.
gîndește-te
totuși la asta. dacă nu simți că
are vreun
sens să citești vorbele mele, de ce
dracului ar
fi avut pentru mine vreunul
să îmi
mănînc ficații scriindu-le? gîndește-te
că sînt
aici pentru tine numai în măsura în care
tu ești
aici pentru mine și că aceste cuvinte
așezate
cuminte în rînduri paralele au făcut
timpul și
spațiul franjuri ca să ajungă în fața ta.
pornim
împreună, așadar, deși nu vom da mîna vreodată.
ne vorbim,
creatură, în ciuda faptului că,
cel mai
probabil, nu vom respira în veci
aerul
aceleiași încăperi.
într-un scenariu
apocaliptic,
precum
acelea răsvehiculate de hollywood,
în care ne
depășesc intelectual mașinăriile create
pentru a ne
servi, ultima noastră fortificație nu are cum
să fie alta
decît poezia. în clipa în care va putea să vadă
dincolo de
rațiuni utilitare, cel mai probabil, mașina
îi va
recita umanității necrologul înduioșător,
nemaiîntîlnit
de melodic, chiar înainte ca
ultimul
pericard fragil să cedeze.
în semn de
respect, mașina are să își ia
cîteva
nanosecunde în plus pentru a scrie
„the end”
la capătul
poemului închinat creatorului ei și
buze
mecanice vor fi acolo să schițeze un zîmbet
care să
surprindă ceremonios
ironia.
Comentarii
Trimiteți un comentariu