ADN literar

în oraşul vechi, primăvara vine furiş printre ziduri murdare şi vechi - nici n-o recunoşti dacă mergi pe străzile înguste, pe unde încerci să regăseşti locurile unde ieşea seara să facă o plimbare, şi pe urmă scria în jurnalul său cât de netrebnică e suferinţa, şi cum nu poate să scrie. însă primăvara prin locurile acestea nu e un anotimp al începutului - şi ştii că e primăvară doar pentru că lumina e alta. şi din camerele cu ferestre adânci strada se face altminteri îngust.. şi peste înalta faţadă a casei din colţ statuia aşteaptă şi tace. şi e ca un vers în care se spune cum primăvara pe străzile oraşului vechi se-mbracă în lumină murdară.

Ramură de măslin Pentru că eram prea aproape de moarte începuseră să mă iubească de la o vreme mai toţi. Doar eu senină şi liniştită dorind să mă bucur de ceea ce nu voi mai cunoaşte. Ramură de măslin                                                   — sau cam aşa ceva. Definiţie Dincolo de ipocrizia cu care unii au înconjurat cuvîntul pace, l-au umilit prin toate dezacordurile, i-au rîs în faţă, l-au mituit pe ascuns, l-au îndepărtat de adevărata lui semnificaţie, e plînsul meu care nu se vede. (din volumul Aripa secretă)

apă v-am dat sufletul unde v-a fost unde pîlpîi tu sufletul meu şi în care parte a lumii vînează acum vînătorii dacă privesc - haina mea este chiar frica dacă privesc dealuri şi văi şi cîmpii o după-amiază cu grădini cu ascunzişuri vesele o construcţie înaltă şi fără ferestre tu palid şi gol te năşteai şi cu buzele pe fruntea pe buzele bătrînului astru un vechi slujitor pe mare un prieten al comerţului şi al tuturor meseriilor tu palid şi gol te năşteai şi cu buzele pe fruntea pe buzele bătrînului astru viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori noi nu ne mai putem despărţi niciodată niciodată oh salvie levănţică iasomie trandafir

însă atunci problema ar fi cum anume să ne mişcăm în lăuntru acesta - unde se poate, deopotrivă, înainta într-o parte, într-aha - şi chiar înapoi - căci roza suflurilor în ţinutul acesta sufletesc se desfoliază în cele mai nebănuite îndreptări ale căilor de la un loc, de la o clipă la alta - mersul anevoios, printre trun chiurile nemişcate ale timpului interior - şi trosneau sub paşi vreascurile câte unui gând răstleţit de altă dată, acuma numai o clipă zvâcnind sub piciorul care îşi caută înaintarea - şi pândesc oxobii mărunţi din tufişuri - mersul acesta strivind vorbe mai vechi, şi căutând calea înspre afară - dincolo de vorbele aruncate în spate, înainte, uscate, şi peste care treci - să ieşi aşadar la lumină - ca într-o poveste cu care să închei rotirea unui an - într-o zi de aniversară - şi deodată în lumină - (şi povestea până atunci spunând despre o clipă sau alta - o dimineaţă, când ai intrat într-o cameră cu multe cărţi, răspândite, şi tânărul prieten şede

  pentru că îşi luase obiceiul să rupă una cîte una (la intervale nu prea mari) hîrtiile şi feluritele chitanţe destinate viitorului - i se năzărea dintr-odată că vede strălucirea apuselor zile deschizîndu-se în faţa lui ca o rană sau ca o pîlnie de obuz în care i-ar fi murit rînd pe rînd toţi prietenii, dacă se întorcea noaptea acasă vedea cu jale cum năvălesc asinii şi boii din vis peste o vegetaţie arsă - numai scrum şi aducere aminte. şi cu toate acestea urechile lui în flăcări captau fără întrerupere semnalul. era unul şi acelaşi semnal: întoarce-te întoarce-te. erau ochii lui în flăcări. a pus atunci mîna pe o crenguţă de mesteacăn : şi-a luat înceţişor rămas bun. o crenguţă în-tîmplătoare de mesteacăn. apoi (înalt şi cu haina pe umeri) nici n-a mai aşteptat minunea - cînd vîntul i-a trimis prin fereastra regală fum de trestie şi rămăşiţe ale părului tău, melancolie ! a cunoscut fericirea deplină şi a ajuns la ţintă cu mult înaintea propriului său sfîrşit înecat în

Ceva s-a schimbat. Nu mă mai chinuieşti în somn. Ceva s-a schimbat şi în utopiile mele. Altădată visam cărţi aidoma unor imperii şi scriam fără nicio jenă în limbile vii pentru urechile moarte : „Un război de o sută de ani”, „La întretăierea drumurilor comerciale”, „Sub nivelul mării”, „Atelierele morţii”, „Psalmi”, „Elegii”... Mă excita aprinderea propriului rug în ele şi băgarea mortului în casă încă din timpul vieţii sale. Acum am renunţat, iubitule. Cioplesc poeme. Oarecum neglijent, mai la suprafaţă, cu multe resturi pe care tot eu le înghit. Ceva nu mai e necesar, se tot duce pe apa sîmbetei şi duminica nu se-ntoarce înapoi. Doar uneori firul ierbii pe care urc atît de încet, încît încep să visez din nou imperii, poeme de dragoste, grădini de trandafir, castele de apă, scaieţi verzi pe pereţi. Nu, n-am devenit încă liberă. Dar nici mult nu mai e.

o lăudabilă unitate de vederi (ca să-i spunem pe nume) ne-a tulburat azi sufletele frumoşi cu toţii şi demni şi loiali mai cu seamă senzaţia unora şi certitudinea altora ? oameni cu toţii ai bunului dumnezeu fără îndoială : oameni care-şi justifică existenţa unitate de vederi lăudabilă în ochii celui ce priveşte şi priveşte fără să ne vadă în călătoria ca un bici de aramă ca o trompetă lungă în depoziţia ca o bătaie de aripă ca un fum peste case în gustul şi în pipăitul acestui act insondabil îndură-te îndură-te de mine o ! noapte în noaptea senină şi în palida groapă cu resturi în tot ce înaintează o ! noapte

şi ai fost aşadar primit o dată şi tu într-o clipă încremenită era o amiază de toamnă cu coada ochiului, alunecându-ţi privirea, să-i vezi faţa ridicată - i-o cuprindea cu aurul lui străveziu soarele - era, adică, o clipă oprită - şi se face o imagine - mai târziu s-o găseşti într-o carte - dar aşa te-ai jucat de atâtea ori cu vorbele - mereu ţi-ai spus că din cuvintele ast ea ale tale tu poţi să faci chipuri şi să fie - acolo viaţa ta. sigur, ştiind atâta de bine că vremea în jur se rostogoleşte alene - un glob străveziu, şi în mijloc tu, nemişcat, - cum s-ar spune cu vorbe, sâmbure dulce amar al dramei noastre de toate zilele - dar drama asta e o împlinire, o aşezare de gesturi, înăuntru, în afară - şi nemişcarea nici nu există - timpul nu mai e nemişcat - şi noi, noi ne ducem, tot mai apare câte o clipă din asta în care ne-am ridicat faţa, şi era soare - şi ne spuneam - şi credeam chiar - că aşa va rămâne clipa asta, sâmbure, fruct de aur, gutuie s-o aşezi pe dulap

Nu-i mai cer acestei lumi decît liniştea. O fărîmă de cer. Ceva care să ne facă mai buni, să ne redea curajul din toate romanele adolescenţilor miopi şi anul acesta cireşele. Nu-i mai cer acestei lumi decît dreptul de-a fi eu însămi şi de a şti că şi aproapele poate fi la fel. (din volumul Aripa secretă)

Pe-o farfurie rotundă de porţelan pe-o farfurie adevărată pozează-un măr cam trist de-astădată în faţa sa un pictor realist degeaba-ncearcă să picteze mărul aşa cum e pentru că mărul nu se lasă dus el are un cuvânt de spus mărul şi multe-ocoluri în coaja lui de măr şi iată-l că se-ntoarce pe farfuria lui adevărată se întoarc mărul se travesteşte în fruct frumos şi deghizat să-i facă în necaz şi dezolat abia atunci pictorul realist începe să priceapă şi să fie trist cînd vede că-orice aparenţă a mărului e contra lui iar pictorul e ameţit ba chiar scăpînd modelul din vedere-a adormit atuncea Picasso trecea pe-acolo liniştit aşa cum trece el obişnuit în fiecare zi pe oriunde ca la el acasă şi vede pictorul cum doarme şi mărul şi farfuria rotundă şi frumoasă şi-şi spune ce idee-i şi asta ca să pictezi un măr şi-apoi pune mîna pe el şi-l mănîncă iar măru-i mulţumeşte şi Picasso mai sparge şi farfuria care nici pîs nu zise. Şi-apoi plecînd zîmbeşt

Ca să faci portretul unei păsări Mai întâi pictezi o colivie cu uşiţa larg deschisă, apoi pictezi ceva cât mai drăguţ şi cât mai simplu: ceva frumos, ceva util pentru pasăre; pe urmă pui tabloul pe-un copac într-o grădină, într-un crâng, într-o pădure şi te ascunzi după copac fără o vorbă fără să te mişti… Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede, dar se mai poate întâmpla să treacă ani şi ani până se hotărăşte. Atunci nu te descuraja – aşteaptă, aşteaptă dacă e nevoie ani întregi. Viteza sau încetineala cu care pasărea soseşte n-au nici o legătură cu faptul că tabloul e reuşit sau nu. Când pasărea soseşte – dacă soseşte – păstrezi cea mai adâncă linişte: aştepţi mai întâi ca pasărea să intre în colivie şi după ce a intrat închizi uşiţa binişor cu pensula, apoi ştergi toate gratiile una câte una cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană. Pe urmă faci portretul arborelui, alegând din toate crengile pe cele mai frumoase, iar pentru pasăre pictezi după aceea frunzişul verde şi răcoare

m-am visat azi-noapte în orașul alexandria grecii de la periferie demni urmași ai vechilor greci îmi datorau recunoștință și multe drahme grecii toți ar fi trecut pentru mine mediterana m-am visat într-o clădire albă și dărăpănată – orb la o masă în cafeneaua prin care au îmbătrînit fără să prindă de veste și cîinii brutarului ianni și orgoliul lui konstantinos  p kavafis (poet cu faimă) și toate cîte mai pot să îmbătrînească într-un mare oraș ca alexandria într-o clădire albă dărăpănată                                            proprietarul unui milion de cheițe ruginite părul mi-l mîngîiai printre lacrimi cu ochii mei albaștri ai început să te joci fără grabă și fără prea multă cruzime la noapte la noapte în orașul Alexandria